Facem apel la valori pentru că le presupunem deja ante-judicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică ce să nu presupună deja o judecată o valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stânga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci când judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău.

1Ce este valoarea?

Să radicalizăm deci interogaţia: ce este valoarea? Valoarea este ceea ce trebuie şi merită să fie cultivat, apropriat, servit, în opoziţie cu ceva ce nu trebuie şi nu merită în general. Această necesitate şi constrângere nu este fizică sau politică, ci este de un ordin particular: un om de ştiinţă ştie că trebuie să caute adevărul nu falsitatea. Omul în genere ştie că adevărul şi nu minciuna, binele şi nu răul trebuie înfăptuite.

La rădăcina acestui tip special de „trebuie” vom căuta esenţa valorilor, ca Sollen care dictează lui Sein (real) însă totdeauna din perspectiva unui Sein supraordonat, ca realitate de saturaţie superioară, ca real-ideal opus realului-real. Astfel, nu ar putea exista idealitate opusă realităţii dacă nu ar exista o realitate supraordonată realităţii, adică o metafizică suprapusă fizicii – o omonimie a realului care descrie o dedublare scalară a gradelor de fiinţă în care este mai adevărat realul mai puţin aparent şi este mai puţin adevărat realul mai aparent.

Să distingem trei regiuni fundamentale ale valorilor:

2.1. Valori economice – care servesc supravieţuirea noastră în faţa necesităţilor şi adversităţilor impuse de natură. Acest lucru este vizibil, sub acest raport, în diferenţa dintre civilizaţie şi epoca de piatră. Supravieţuirea este semnificativ mai realizabilă datorită unei sume de valori economice (tehnologice, informaţionale etc.) care sunt preferabile lipsei lor din epocile anterioare. Ele ne procură o libertate faţă de constrîngerile naturii. În sine, acestea au o semnificaţie pur negativă, deoarece ele nu oferă un conţinut pozitiv vieţii noastre, însă ne oferă tocmai viaţa, ca suport ontologic pentru o participaţie la sensul unor valori superioare.

2.2. Valori politice – care servesc libertatea exterioară, adică supravieţuirea noastră în raport cu alţii. Acest lucru este clar vizibil în diferenţa dintre polis şi starea naturală (să-i spunem junglă). Acestea ne asigură o viaţă care să nu fie doar subzistenţă ci şi coexistenţă cu semenii sub lege, ca libertate negativă faţă de alţii, faţă de concurenţa şi rivalitatea celorlalţi. Prin valorile politice, valori ale imanenţei, noi trecem din biosferă în antroposferă, de la o imanenţă empirică la o imanenţă transcendentală.

Atât valorile economice cât şi cele politice sunt deja presupuse atât la stânga cât şi la dreapta, în plan orizontal, diferenţele pe acest nivel fiind operate la nivelul unor opţiuni secunde.

2.3. Valori spirituale – care servesc libertatea transcendentală. Ele nu ne oferă doar supravieţuire în ordinea naturalităţii, nici doar coexistenţă în sfera exteriorităţii, ci ele aduc un nou nivel în existenţă, demnitatea şi sensul, adică experienţa libertăţii pozitive, saturate semantic, ca regalitate transcendentală în raport cu servituţile empirice pe care natura şi societatea ni le impun, şi contracţia semantică corespunzătoare acestui nivel spiritualmente pauper. Aceste valori sunt organe vectoriale prin care noi trăim la nivelul unei libertăţi ce aderă la un sens al existenţei. Ele ne trezesc şi ne onorează demnitatea (dignitas) de fiinţe transcendental superioare regnului mineral, vegetal şi animal, şi ne trimit, în formele lor superioare, la genealogia noastră misterioasă, în orice caz ireductibilă la materie.

Cu fiecare nou nivel arhitectonic, care implică şi depăşeşte nivelul precedent, fiinţa umană participă la şi descoperă valori progresiv superioare în bogăţie şi substanţă. Astfel, homo oeconomicus devine zoon politikon dar tinde să ajungă un homo religiosus (trecând prin experienţa culturii desigur). Desigur, totul poate fi in dictione contestat. Însă scepticul preferă să mănânce, nu să se abţină, să aibă conştiinţa limitei proprii nu să creadă ca el este începutul şi sfârşitul. Preferă să fie judecat nu linşat. Să fim atenţi: totul începe cu şi se raportează la structura de fiinţă. Valorile economice presupun că este mai bine să fii decât să nu fii –chiar la modul naturalităţii de primă instanţă, care nu este decât animalitatea prin care spiritul nostru poate intra în lume. Cele politice la fel, deşi la modul inter-subiectivităţii.

Fiinţa este astfel criteriul fundamental al celor mai primare valori, în ordine fenomenologică.

Spiritul inversează însă radical criteriul valorii: el cere ca existenţa să merite să fie numai sub restricţia unor valori superioare. Opoziţia dintre spirit şi existenţă merge atât de departe încât o subzistenţă fără libertate sau adevăr este considerată nedemnă şi omul este gata să o sacrifice dintr-un idealism inexplicabil. Am început cu convergenţa dintre valoarea omului şi existenţa lui. Acum putem să o negăm şi să spunem:

Nu valorile sunt în vederea omului, ci omul este în vederea acestor valori. Altfel spus: numai o existenţă saturată de valori este demnă de a fi trăită, nu şi o simplă existenţă brută (care devine o simplă existenţă de brută).

Valorile fenomenologic prime (economice, politice) devin ontologic secundare, şi viceversa: valorile fenomenologic secundare (spirituale) devin ontologic prime: fundamentale. Medievalii au determinat aceste valori ca transcendentalia (cu o semnificaţie obiectiv platonică, iar nu doar ideal kantiană).

Adevărul, Binele, Frumosul divid exhaustiv sfera valorilor spirituale. Complementara acestei sfere este sfera non-valorilor, divizată în fals, rău şi urât- fantome de fiinţă care bântuie furibund o lume alterată.

Nu este vorba doar de saturaţia ontologică pe care individualitatea o obţine prin încadrarea în valori, ci mai ales de manifestarea pe care valorile o obţin prin sacrificarea individului în numele valorilor, astfel încât singularităţile se autodepăşesc devenind prin libertate pietre imateriale în catedrala istoriei. Această autosacrificare a individului pentru universaliile valorilor este opusul strict al sacrificării individului în numele ideologiilor. Auto-sacrificarea paradisiacă metafizică nu este deci totuna cu hetero-sacrificarea luciferică politică.

α) Verum: ens relate ad intellectum. A spune că adevărul este o valoare fundamentală echivalează cu a spune că fără un criterium veritatis lumea se scufundă în bezna indistincţiei, care stinge diferenţele. Am mai arătat paradoxul funest prin care o ideologie agresivă a diferenţei (postmodernismul) degenerează cu necesitate într-o omogenizare plasmatic haoidă deoarece implozia criteriilor care menţin fixitatea inteligibilă a distincţiilor fluidizează disolutiv identităţile diferitelor diferenţe care se pierd astfel în holocaustul logic al haosului (2).

Nu există aproape nici o judecată pe care o facem care să nu presupună totuşi o structură concordantă a subiectului cu obiectul, o atingere a gândirii cu fiinţa. Aşadar, atunci când negăm că adevărul ar fi valoarea fundamentală trebuie să ştim că tocmai pretindem că am spus o propoziţie adevărată. Deasemenea, nici măcar ceea ce este bine sau rău nu poate fi determinat fără să presupunem că judecata noastră este adevărată.

Dar ce este adevărul? Este, într-o primă determinare, conştiinţa de sine a fiinţei, acel punct în care obiectivul (fiinţa) şi subiectivul (gândirea) concordă (ca subiectivitate care se obiectivează, autoraportare identitară ce predetermină orice raportare corespondentă a obiectului la subiect). O fiinţă nereflectată nu este o fiinţă autoraportată, ci este o fiinţă fără torsiune reflexivă auto-referentă. Fără adevăr existenţa este oarbă, opacă, nereflectată, ca un univers mort fără viaţă. Spre deosebire de animal, sciziunea fiinţială proprie omului îl face să nu fie doar existenţă, ci existenţă în opoziţie speculară cu sine, în oglindire cu sine. Dacă animalul ştie, perceptiv şi inconştient, omul se ştie auto-perceptiv şi auto-conştient. Abia conştiinţa de sine fundamentează, transcendental, posibilitatea cunoaşterii a altceva (deşi, empiric, tocmai cunoaşterea a altceva, Wahrnehmung, trezeşte cunoaşterea de sine). Intelectul cunoaşte prin sinteza reprezentărilor în judecăţi. Când judecata reflectă fiinţa actuală a unui lucru, adică esenţa dar şi existenţa lui, cunoaştem ceva. Astfel, adevărul depinde ultimamente de fiinţă: el nu adaugă ci preia conţinutul ei (în termeni kantieni: diversul din fenomen nu poate fi explicat doar prin diversul transcendental : trebuie ca în numen diversul să fie deja dat, dar nu divers pur, ci divers structurat, deşi în exces, în raport cu care diversul din fenomen este o uriaşă simplificare  schematică realizată de intuiţie şi intelect). Conceptul este doar abreviaţia fiinţei, fiind mult mai sărac decât fiinţa – dar fiind totodată o scoatere a fiinţei din somnul ei neoglindit. Astfel, adevărul este şi mai sărac decât realitatea, dar şi mai bogat totodată. El este fiinţă contractată dar şi reflectată. Astfel, gradele adevărului trebuie să reflecte gradele fiinţei, adevărul fiind o replică de rezoluţie optică scalar progresivă sau regresivă. Cu cât imaginea are o acurateţe mai mare, adevărul este mai mare. Cu cât conceptul, judecata, viziunea lasă mai puţin afară din realitate, ele sunt copii mai fidele. Schelling spunea că sistemul este planul ansamblului, adică organizarea cunoaşterii şi adevărului. Iar Kant avertiza că prin ideea de sistem al cunoaşterii noi nu vizăm o completitudine de detaliu ci una de principiu. Formalmente, adevărul rezidă în intelect, dar conţinutul judecăţii exprimă izomorf şi abreviat conţinutul realităţii, care este adevărul material al adevărului formal. Invers, falsul reflectă neantul, nu fiinţa, iar minciuna este cea care reflectă neantul aderând totodată la el.

β) Bonum : ens relate ad appetitum. Şi în cazul binelui putem spune că nu există aproape nici o acţiune ce implică alteritatea, care să nu fie afectată de modalitatea binelui sau răului. Oricât de sceptici am fi, dacă suprimăm in principio diviziunea valorică a binelui şi răului suntem aruncaţi într-o paralizie acţională sau ajungem să justificăm anarhia negativului volitiv, a solipsismului moral care este una din definiţiile răului. Chiar şi atunci când vrem să depăşim distincţia binelui şi răului o facem prin raţiunea autocontradictorie că nu este bine să discriminăm în sfera sensurilor sensuri pozitive împotriva sensurilor negative.

Prin urmare să înţelegem ce este binele şi ce este răul. Şi în acest caz gradele binelui reflectă gradele fiinţei, după cum gradele răului reflectă gradele privaţiei de fiinţă, sau mai precis aderenţa noastră intenţională la nivelurile privative ale fiinţei.

Dorinţa este expresia exterioară a finitudinii nesaturate a fiinţei umane. Dorinţa este magnetismul vidului de fiinţă din om. Dorim în mod mecanic, autoconservativ, la un prim nivel al naturalităţii noastre ca expresie a deficitului nostru de realitate, şi a precarităţii existenţei noastre contingente. În plus, conştiinţa noastră amplifică specular dorinţele de primă instanţă care se multiplică fantasmatic indefinit, intensificând astfel torturant experienţa interioară a privaţiei. Şi mai mult, în epigeneza transcendentală a răului, paroxismul privaţiei stă în contrapunct cu paroxismul autojustificării. Din coliziunea lor disonantă rezultă resentimentul de lungă acumulare. În fine, ciclul se încheie cu ipostazierea transgresivă a eului care îşi legitimează individualitatea în opoziţie structurală cu universalitatea legii. Răul provine din această auto-centrare secesionistă a singularităţii auto-raportate. Eul se serveşte acum pe sine, în loc să îşi găsească măsura, limita şi afirmarea concordant, în interiorul universalităţii legii. Dorinţa devine acum nelimitată şi setea ei este sete deviată de fiinţă. Doar substanţa ontologică a realului poate da saturaţie vacuităţii determinate a finitudinii umane. Astfel, cu cât dorim o actualitate (o perfecţiune) cu un grad de saturaţie ontologică mai mare, cu atât suntem mai aproape de bine. A dori maximitatea fiinţei echivalează cu a dori binele suprem, dar acest punct limită este accesibil doar marilor mistici. Invers: cu cât dorim regiuni mai inconsistente ale fiinţei, dorim de fapt mai mult neant;

a) Răul nu este neantul, ci este o rotaţie intenţională meonică: a dori neantul în locul fiinţei, a dori vidul în locul substanţei;

b) Răul este deasemenea excesul apetitiv care atinge sfera altor dorinţe în afara ordinii lor comune de manifestare, ca singularitate „carnivoră” unilaterală;

c) în fine, o determinare alternativă a răului este: exerciţiul anti-veritativ şi anti-natural al libertăţii despre care putem spune că este una din definiţiile infernului. Libertatea care vrea mai mult decât poate suporta gradul ei ontologic determinat: îngerul care vrea să fie Dumnezeu, adică transfinitul care vrea să fie Infinit. Astfel, uzurparea anti-divină este adevărata expresie a răului radical, care este răul satanic.

γ) Pulchrum: id quo apprehensum placet. Frumosul este o altă proprietate a fiinţei, ca „strălucire a formei actualizate” cum spuneau scolasticii. El se află undeva la intersecţia dintre adevăr şi bine. Diferenţa cosmosului faţă de haos apare în simetria, proporţia şi integritatea care caracterizează perfecţiunile formale ale lumii şi ansamblul arhitectonic diferenţiat al totalităţii cosmologice. Frumuseţea reflectă faptul că lumea este rezultatul unui calcul infinit (şi nu avortonul unei infinite loterii sau mutantul unui hazard bezmetic). Dar lumea (substanţial bună, accidental alterată) este grevată de sincopele mutilante ale imperfecţiunilor. Cu cât coborâm pe scara fiinţei, în regiunea materialităţii celei mai grosiere, integritatea este tot mai aproximativă, diversul materiei scapă tot mai mult coeziunii din sinteza formei, frumosul sensibil fiind întotdeauna un sensibil carent. Abia accesul la regiunile inteligibile ale perfecţiunilor ontologice poartă amprenta integrităţii formale a cărei strălucire a fost numită în scolastică splendor. Claritas,  resplendentia, lux : iată atributele medievale ale frumuseţii. Forma est lumen purum.

Cercul inteligibil este mai frumos în perfecţiunea lui geometrică decât orice cerc sensibil aproximativ. De aceea arta nu trebuie să fie mimetică faţă de sensibil, ci mimetică faţă de inteligibil, ceea ce se traduce în plan fenomenal prin efortul de idealizare: arta este o spărtură inteligibilă în cenzura optică a sensibilităţii. Ea revelează prin idealizarea şi transfigurarea sensibilului grade de frumuseţe şi puritate proprii gradelor superioare de fiinţă. În acest fel, în materia opacă a sensibilului, un nivel înalt al frumuseţii imateriale, altfel inaccesibil, este totuşi încorporat. Prin aceasta frumosul afectează ascendent sensibilitatea umană, la fel cum urâtul afectează descendent aceeaşi sensibilitate.

De aceea etalarea anxietăţii descentrante, a infernului torturant, a haosului desfigurant şi a descompunerii cadaverice – deci a imperfecţiunii prin care nefiinţa alterează actualizarea integră a fiinţei, depăşeşte prin supra-sarcină negativă experienţa catharctică şi echivalează cu orbirea şi mutilarea sensibilităţii prin dizarmonia haoidă agresivă a subteranelor meontologice.

În orice formă integră străluceşte replicativ maximitatea fiinţei. Orice formă care coagulează diversul disipativ în rigiditatea integrativă a unei sinteze este o micro-totalitate care reflectă holografic – prin armonia diferenţelor întregului – caracterul de totalitate al maximităţii Fiinţei. Gradele frumosului reflectă şi ele gradele fiinţei. Urâtul şi etalarea urâtului reprezintă, invers, proiecţia în sensibil a forţei dezagregante a haosului, disjecta membra, ca materie amorfă ce debordează monstruos şi tumoral claritatea cristalină şi coezivă a formei, ca exces cancerigen anti-tipic, refractar la specie.

Dezagregarea coerenţei în arta modernă a provocat dezagregarea epocală a sensibilităţii. De la concordia realului cu sensibilitatea s-a ajuns la discordia realului cu sensibilitatea. Dar arta are o forţă ontologică şi înrâurirea ei asupra fiinţei umane este transformativă. Autonomia esteticului este doar o restricţie provizorie prin care arta evită orbitarea degenerativă a contemplaţiei în sfera interesului şi fascinaţiei mundane, dar ea nu este criteriul ultim al frumosului.

ACEASTA ANALIZA DE EXCEPTIE SE POATE CITI INTEGRAL pe site-ul lui Vlad Muresan pe care il felicit public pentru aceste analize care constituie o desfatare pentru minte si suflet [ http://vladmuresan.wordpress.com/2011/11/22/arhitectonica-valorilor/ ]