Au trecut cåteva zile de cånd mass media a publicat o ştire năucitoare cu privire la efectele teribile şi traumatizante ale anumitor desene animate asupra copiilor şi adolescenţilor. Cercetătorii romåni de la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti au identificat secvenţe în anumite desene animate care produc stop cardiac, pot genera stări epileptice, şi îi transformă pe copii în zoombie, îi cretinizează aducåndu-i la starea de fiinţe insensibile şi predispuse la violenţă extremă şi cu o accentuată înclinaţie morbidă.
Copii, infarct, crimă, moarte... seria aceasta de cuvinte nu a mişcat inima niciunui parlamentar din Subcomisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului din Camera Deputaţilor, vreunui ştab guvernamental din organismele de protecţia copilului şi n-am văzut nicio reacţie instituţională a vreunei organizaţii pentru protecţia copiilor ori a vreuneia din numeroasele organizaţii ale părinţilor sau de promovare a drepturilor copiilor.
Chiar dacă ştim cu toţii că în momentul de faţă nu există niciun fel de politică coerentă pentru susţinerea familiei şi a copilului, măcar o reacţie cåt de mică, măcar de notare a pericolului de înţelegere a ameninţării ar fi fost normal să apară. Semnalul de alarmă tras de universitari faţă de pericolul agresiunii la adresa copiilor noştri, prin canale şi posturi de televiziune ce difuzează tot felul de porcării, a fost întåmpinat cu indiferenţă şi nesimţire.
CNA-ul a replicat la concluziile studiului efectuat de psihologii universitari că nu poate sancţiona canalul tv care difuzează acest gen de desene animate deoarece este retransmis la noi de alte televiziuni.
În 2008 a mai existat un precedent, cu privire la un serial de desene animate intitulat „Veveriţele sinucigaşe“, difuzat de postul AXN, în care se prezentau diferite tehnici de automutilare sau sinucidere. La vremea aceea europarlamentari ai PDL au reclamat AXN, licenţiat în Marea Britanie, la instanţele europene, iar CNA a recomandat cabliştilor să scoată postul AXN din pachetul de bază atâta vreme cât încalcă legislaţia audiovizuală românească. AXN ridica semnalul pe satelit de la Budapesta, ceea ce îl făcea mai greu de „atins“ de către CNA, iar pentru că mizeria să fie cåt mai rotundă postul AXN, reclamat cum spuneam de pedelişţi, a fost reprezentat în disputa legală de Casa de avocatură Stoica şi asociaţii, a fostului ministru al justiţiei Valeriu Stoica, influent lider de partid.
În 2006, după realizarea a doua studii comandate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, consacrate „Evaluării reprezentării violenţei în programele televizuale“, Direcţia Monitorizare a CNA a efectuat o monitorizare a programelor de desene animate difuzate de cele trei canale tematice prezente pe piaţa audiovizualului românesc: Cartoon Network, Jetix şi Minimax.
Monitorizarea s-a desfăşurat timp de două săptămâni, a totalizat 637 de ore de emisie pentru cele trei canale, incluzând programele lor zilnice, iar rezultatele au fost teribile: în perioada monitorizată, pe ansamblul celor trei canale de desene animate s-au înregistrat 7581 de scene de violenţă, dintre care 4908 de scene de violenţă fizică (65%) şi 2673 de scene de violenţă verbală (35%). Din studiile CNA rezultă că timpul petrecut de copii în faţa televizorului este de 1200 de ore pe an comparativ cu cele 900 de ore alocate şcolii.
În 2008, la doi ani după studiul citat, din 2006, CNA a mai efectuat un alt studiu, comparativ de data aceasta, cu privire la nivelul de violenţă receptat de copii prin canalele lor preferate, de desene animate, faţă de violenţa din filmele pentru adulţi.
În cadrul proiectului au fost analizate ponderea, durata şi frecvenţa actelor de violenţă difuzate în emisiunile de pe 13 canale TV - TVR1, Antena 1, Antena 3, Acasă, Pro TV, Realitatea TV, Prima TV, B1 TV, OTV, Kanal D, Cartoon Network, Jetix, Minimax - în emisiuni informative, de divertisment, ficţionale, de tip reality-show, de publicitate şi în promo-uri.
Concluziile studiului arătau că posturile de desene animate difuzează mai multă violenţă decât restul canalelor de televiziune, iar profesorul Ioan Drăgan, directorul Centrului de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare a subliniat că „Efectul pervers al acestor emisiuni (de desene animate), poate fi o apologie a crimei şi violenţei“ ce ar putea duce la „instaurarea unei culturi a violenţei, care poate conduce la o anumită acomodare cu violenţă mediatică, şi chiar cu cea socială, din viaţa oamenilor. Violenţa televizuală nu afectează atât prin doza în care este injectată telespectatorului, cât prin modul în care este înţeleasă, scenarizată şi interpretată de copii“. Evident, copiii încă nu şi-au creat sisteme de protecţie care să-i ajute să discearnă între real şi imaginar. Iar adulţii, bine plătiţi de statul romån, din diverse instituţii „naţionale“ ridică din umeri şi zic că ei nu pot face nimic.
Şi la acea vreme CNA s-a scuzat că nu poate stopa fenomenul de tâmpire sistematică a copiilor noştri deoarece posturile de desene animate care emit în România nu intră sub incidenţa legislaţiei audiovizuale locale, fiind licenţiate în alte ţări. CNA poate doar să atenţioneze posturile în cauză, în pofida faptului că „până acum rezultatele nu au fost tocmai încurajatoare“ se afirma în comunicatul oficial al conducerii CNA.

Televiziunea - un „al treilea părinte“ cu rol criminal

Un studiu celebru efectuat de cercetătorii americani la începuturile televiziunii s-a focalizat pe identificarea funcţiilor televiziunii, adică a utilizărilor şi avantajelor obţinute după urmărirea programelor TV, diferenţiate pe categorii de copii. Wilbur Schramm, Jack Lyle and Edwin Parker au iniţiat prima cercetare de anvergură a efectelor televiziunii asupra copiilor americani, ale cărei rezultate au fost publicate, în 1961, în cartea Television în the Lives of Our Children. Între 1958 şi 1960, Schramm şi colaboratorii au efectuat 11 anchete în 10 localităţi din SUA şi Canada. Încă de pe atunci, studiile au scos în evidenţă rolul nociv, malefic al programelor pentru copii şi s-a dovedit că timpul alocat televiziunii este mai mare decât cel alocat oricărei activităţi, cu excepţia somnului. Factorul hipnotic al televizorului şi absenţa părinţilor aflaţi la muncă sau care nu-şi supraveghează suficient copiii au făcut ca televizorul să devină un fel de „al treilea părinte“ cu rol formativ major.
O altă cercetare concretă cu privire la efectele violenţei tv asupra copiilor care urmăresc desene animate a fost realizată în 1972 de către un grup condus de A. Huston Stein. Cercetătorii au descoperit că băieţii care au urmărit Batman şi desene animate cu Superman au fost mult mai activi fizic, atât în sala de curs cât şi la locul de joacă, erau mult mai dispuşi să se angajeze în bătăi cu ceilalţi copii, se comportau brutal cu jucăriile, se angajau în altercaţii, pe scurt erau mult mai agresivi decåt copii care nu urmăriseră astfel de desene animate.
Alte studii corelaţionale succesive realizate ulterior au arătat că, pentru copiii claselor I-V, există o legătură puternică între nivelul comportamentului agresiv al copilului şi numărul scenelor de violenţă privite la televizor, iar studiile pe termen lung au arătat existenţa unei relaţii de dependenţă între preferinţa pentru violenţa televizată la vârsta de 8 ani şi agresivitatea la vârsta de 18 ani.
Mai ales, s-a putut constata o corelaţie cauzală (cauză-efect) între vizionarea scenelor de violenţă de la vârsta de 8 ani şi comportamentul criminal la vârsta de 30 de ani. Maturitatea este aşadar direct influenţată de acest malefic „al treilea părinte“ televizorul, iar cei care se află în spatele acestor emisiuni de desene animate sunt în cel mai bun caz instigatori ai unui fenomen - ce devine mondial - de violenţă şi degenerescenţă umană.
Televiziunea afectează în mod nedorit performanţele elevilor şi limitează influenţa educativă a şcolii, iar concluziile unor cercetări, care au încercat să clarifice acest aspect, vin să întărească o astfel de opinie. Mass-media, avertiza sociologul Anthony Giddens (2000), deviază interesul elevilor pentru activitatea şcolară şi provoacă o superficialitate în pregătire. Cercetările lui J. Van Evra (1990) asupra corelaţiei dintre performanţele la învăţătură ale şcolarilor şi timpul alocat zilnic vizionării programelor de televiziune au condus la următoarea concluzie: elevii care au declarat că urmăresc excesiv de mult emisiunile TV au note mai mici decât ceilalţi.
Psihologul american George Comstock a examinat în 1990 un număr de 216 anchete asupra relaţiei televiziune-violenţă care arată că adolescenţii supuşi continuu la violenţă TV se comportă în mod agresiv datorită faptului că se identifică cu personajele violente. El a subliniat, încă de atunci: „Am creat o cultură a violenţei“.
Un mare număr de cercetători sunt de părere că prin mesajele violente mass-media, televiziunea, constituie o sursă de stimulare a agresivităţii şi a comportamentelor violente. Dr. Franck Brady afirma că „expunerea la stimuli agresivi măreşte starea emoţională a individului, care, la rându-i va creşte probabilitatea comportamentului agresiv“ (Franck Brady, „Raport introductiv la Convenţia internăţională asupra violenţei în media“, Manhattan, N.Y. 2 oct. 1994). Tinerii pot ajunge să creadă că violenţa este singurul mijloc de a-şi rezolva conflictele iar modelul spectacolului violenţei se extinde în toată lumea: S.U.A. exportă cu peste 30% mai multe programe violente decât se consumă în S.U.A. şi de asemenea o cantitate uriaşă de pornografie, inclusiv şi mai ales infantilă, chiar şi prin desene animate pentru copii foarte mici.
Grupul Operativ al Asociaţiei Americane de Psihologie pentru Televiziune şi Comportament Social a concluzionat în 1992 că toate cercetările din ultimii 30 de ani confirmă efectul dăunător al violenţei TV, iar copii care urmăresc scene violente la televizor devin mai puţin sensibili la violenţa din lumea reală ce-i înconjoară, mai puţin sensibili la durerea şi suferinţa altora, şi mai dispuşi să accepte nivele ale violenţei nemaiîntâlnite în societatea noastră dezvoltånd atitudini şi valori corespunzătoare folosirii agresivităţii în rezolvarea conflictelor. Copiii care urmăresc televizorul asiduu încep să creadă că lumea este rea şi periculoasă în viaţa reală, aşa cum este prezentată la televizor, şi de aceea încep să vadă lumea tot mai mult ca pe un loc rău şi periculos.
Mai departe aş sugera fiecărui părinte, folosind instrumentul goaglă, recomandat pånă şi de Vanghele, să afle cine sunt patronii acestor posturi tv şi cu ce altceva se mai ocupă ei înafară de enterteinment. Apoi să decidă fiecare ce măsuri ia pentru a nu-şi vedea copilul „răpit“ incă de mic, pentru a fi transformat într-un decerebrat, un zoombie manipulat la nivel bazal, de maleficii magi ai televiziunilor

http://www.curentul.ro/2011/index.php/2011082262343/Actualitate/Expunerea-copiilor-la-desene-animate-periculoase-lasa-indiferente-autoritatile-si-societatea-civila.html