După ce a trecut cu surle şi trâmbiţe de Senat, actul legislativ a fost retras. „Nici măcar în Burkina Faso, Guvernul nu poate să «reţină» de la promovare o lege", susţine senatorul Urban.

Vâlva iscată în jurul Ordonanţei 50, a creditelor pentru populaţie, aduce în actualitate soarta unei alte legi, de aceeaşi natură şi promovată de aproximativ aceleaşi persoane. Este vorba despre legea falimentului persoanelor fizice, concepută de avocatul Gheorghe Piperea şi promovată în Senat de democrat-liberalul Iulian Urban, susţinută, ca şi Ordonanţa 50, de mai multe voci din interiorul autorităţilor statului şi combătută aprig de către bancheri. Actul legislativ a fost îngropat iremediabil la puţin timp după ce fusese adoptat tacit de către Senat.

Guvernul şi-a asumat explicit faţă de FMI angajamentul de a "reţine de la promovare unele acte legislative care ar submina disciplina în materie de creditare". Printre aceste acte se află şi legea falimentului personal.

Ce spun părinţii legii

Despre soarta actului le­gislativ povesteşte pro­motorul său politic, senatorul Iulian Urban. „Nici măcar în Nigeria, Papua Noua Guinee sau Burkina Faso, Guvernul (puterea executivă, adică cel care trebuie să pună în executare le­gile adoptate de puterea legisla­tivă, adică Par­la­mentul), nu poate să «reţină» de la promovare o lege. Nici măcar în Germania nazistă, URSS sau Coreea de Nord nu se poate interzice unui parlamentar promovarea unei legi. Dar cred că FMI testează de fapt cât de departe poate merge naivitatea incurabilă a unor persoane din Guvern, dacă le-au impus luarea unui asemenea angajament", spune senatorul, coleg de partid cu premierul Emil Boc. De altfel, şi avocatul Piperea, creatorul actului, se miră că legea a avut o asemenea soartă deşi a fost promovată chiar de partidul aflat la putere. „Legea este acum în bălării. Nici nu ştiu ce să vă spun. Ce este ciudat este că ea a fost susţinută chiar de către partidul aflat la putere, şi totuşi a avut această soartă", spune Piperea într-un interviu pentru RL. Băncile s-au împotrivit vehement adoptării unei astfel de legi, invocând că ea intră mai degrabă în apanajul unor state de dimensiuni mari, în care clienţii băncilor au un anumit tip de comportament financiar care nu-i caracterizează şi pe români. Cele mai cunoscute exemple de ţări unde funcţionează o lege a falimentului personal sunt Statele Unite, Marea Britanie şi Germania. Nici Banca Naţională nu a fost   de acord cu o astfel de lege, la fel cum combate şi Ordonanţa 50, argumentând că ar fi pus în pericol stabilitatea sistemului financiar autohton.

Ce vroia legea

Dacă legea ar fi fost adoptată,  în primul rând, ar  fi fost protejaţi cei care au ajuns în situaţia de a-şi pierde casa din pricina unor datorii de valori foarte mici. În al doilea rând, băncile ar mai fi avut posibilitatea de a bloca integral conturile datornicilor şi ar fi fost obligate să-i lase lunar persoanei respective o sumă care să-i asigure un trai decent. Până să intre însă în faliment, datornicii ar fi ajuns în faţa unui judecător, căruia i-ar fi prezentat un plan de redresare şi de achitare a datoriilor.  Atenţie, declararea falimentului personal nu ar fi însemnat exonerarea de la plata datoriei către bancă, ci doar reaşezarea obligaţiilor în funcţie de posibilităţile reale ale clientului.  Legea era totuşi mult mai permisivă decât în Statele Unite sau Germania. În SUA, de exemplu, unde persoanele fizice pot declara falimentul de zeci de ani, ele îl şi obţin doar după ce pierd în favoarea băncii creditoare absolut toate proprietăţile, mai puţin maşinile mai vechi de zece ani.