de Alex Blumberg

29 Ianuarie 2010

Pe masura ce creste numarul persoanelor care se lupta pentru a plati la timp facturile lor la cardul de credit, un segment al economiei este în plină expansiune: cel al colectarii datoriilor.

Colectorii de debite, ca si terte parti intr-o relatie comerciala, preiau conturile clienţilor care intarzie platile la cardurile de credit - persoane care nu au mai plătit ratele de peste 200 de zile - şi încearca să recupereze banii.

Nu este o sarcină uşoară.

În cei aproape trei ani in care John Goebel a lucrat în colectarea de creanţe, contactand  telefonic oamenii pentru a încerca să-i facă să plătească facturile restante, el spune ca răspunsurile se incadreaza in trei categorii: cei mai multi sunt supărati, unii sunt apatici, şi mai sunt cativa, ocazional, care izbucnesc în lacrimi, chiar la telefon.

"Aş spune că se întâmplă o dată pe săptămână sa planga cineva", spune Goebel.

Goebel lucrează într-un birou. Poartă un set cu cască de telefon. Pe biroul lui este un sistem de apelare automatizat, care elimina tonul de ocupat şi de casuta vocală.

El încearcă să nu intre in detalii triste cu oameni, parţial deoarece poate dura mult timp, şi, cu cat mai stă la telefon, cu atat mai puţini bani poate recupera Goebel.

Dar mai mult decât atât, spune el, "partea emoţională te afecteaza. Daca cineva cedeaza în telefon şi isi descarca povara vieţii catre tine, si apoi stabilesti sau nu ceva, din secunda in care se incheie apelul respectiv ai poate cinci secunde sa-ti revii, până când următorul apel este preluat, în funcţie de cât de repede se mişca sistemul de apelare.

Am auzit oameni şoptind în fundal tot felul de lucruri. Ei spun: "Spune-i ca nu sunt aici," sau: "Spune-i să se duca la dracu '

Colectorul de debite John Goebel: "Cred ca este aproape un mecanism de aparare". "Trebuie sa blochezi o parte din tine; nu poţi sa te pui în locul tuturor."

Goebel spune că există cazuri care il fac sa se simta prost. El a vorbit cu un om al cărui fiu s-a sinucis, a cărui soţie l-a parasit şi a cărui afacere a esuat.

Goebel si-a cerut scuze, a inchis telefonul şi nu a mai încercat sa ceara nici un ban.
Dar când te confrunti cu oameni pe care-i auzi strigând la tine toată ziua, nu-ti este indusa o stare de spirit prea miloasa. Goebel a intalnit oameni care l-au blestemat, l-au injurat,    l-au mintit, care si-au dat copiii la telefon.

"Am auzit oameni şoptind în fundal", spune el. "Ei spun," Spune-i ca nu sunt aici " sau " Spune-i să se duca la dracu”.

Goebel are acest loc de muncă, pe langa locul sau de munca de zi, din domeniul finanţelor, pentru a reusi sa-si achite împrumuturile pe care le are ca student. El însuşi are un card de credit, cu o schema de plata. Dar in aceste zile aproape ca nu-l mai foloseşte, spre deosebire de unii dintre prietenii lui de la colegiu.

Goebel spune ca nu ar fi surprins dacă unul dintre ei ar ajunge sa fie apelat de sistemul lui, intr-o zi. El vede datoriile cam ca pe un drog. Beneficiile, de exemplu un televizor nou cu ecran plat, apar imediat, dar consecinţele nu se arată in primele luni sau chiar ani.

Şi o mulţime de oameni cu care vorbeşte nu par să înţeleaga cu adevărat pericolele datoriilor.
"Exista un decalaj de cunoştinţe", spune Goebel. Are adesea impresia că el este, de cele mai multe ori, prima persoană care încerca să explice concepte cum ar fi dobanda combinata sau soldul mediu la 60 de zile de la scadenta.

Şi de când se ajunge la el, este deja prea târziu.