preluare de pe site-ul lui Victor Roncea

La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul „Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac. Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, contine capitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si 1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori „Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicate vedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T. Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor.
Aducand precizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar la un nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lectura necesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreaza in aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autorului are un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad cele mai multe teze de doctorat din tara noastra.
Adaugam ca, in luna martie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestiri multilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care ne propune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.

„1907” ŞI „1989”
DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI

1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională

Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfel utopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele mai mari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria.
Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare pornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907, când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului său de atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pe cifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, în plenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneau cu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginile unor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”, „Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şi amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C. Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”[1].
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din 1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa de manipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice, tăcerea a fost totală.
În pamfletul Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”, în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plastică şi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştile jandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuri antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale gloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustul unor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi de moarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celor căzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şi hambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire cu lumea care munceşte.”[2]
Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârnind dreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „România muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un cor pamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca la o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricum umflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000. ”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultat decât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”[3].
Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate.
Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentru stimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană. Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30 martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din satele româneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon a Comunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907, închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă a ţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă este rezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907, primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă, semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, la editura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul – pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”[4].
Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-a socialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir Ilici Lenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alături de revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai mult manipulatorii români?
Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani după evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, face o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar a făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti în lungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şi până dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la palat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”[5]
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea.
Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi se preface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îl numeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanul din interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bun psihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are ac de cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat de nemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel de muzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele „simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decât simfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart.
Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist…
Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală.
Toate artele pun umărul