Dupa ce ne-am izbit si am aprins lumina, m-am uitat in jos si am vazut ca parapetul era in masina. Nu aveam jumate din laba piciorului. Ma uitam si nu-mi venea sa cred. Ma gandeam ca m-am lovit la cap si nu vad bine…”.
de Dacian si Magor

Se intampla in 1996, cand Eduard Novak – de zece ori campion national la patinaj viteza – a suferit un accident auto care ar fi retezat oricarui om speranta de a mai trai macar normal. Ce s-a intamplat apoi?

Novak a devenit vicecampion olimpic la ciclism si se antreneaza acum pentru aurul de la Jocurile paralimpice de la Londra. Citeste povestea unuia dintre romanii care au reusit sa iasa din infern.

Eduard Novak iese vioi din liftul unui hotel din Brasov, unde a poposit pret de un weekend pentru un seminar. E inalt, tuns scurt, isi tine spatele drept si zambeste. Paseste agil si sigur pe sine, cu o figura senina, si doar un scartait discret ce vine dinspre piciorul lui drept iti da impresia ca ar ascunde ceva.

Abia cand se aseaza pe un fotoliu din holul hotelului, pantalonii lui crem scot la iveala conturul unei proteze ce se intinde pana la nivelul genunchiului drept. Nu-si ascunde insa dizabilitatea, ba chiar o valorifica, de pe saua bicicletei, la campionate mondiale si olimpice. Isi urmeaza visul din copilarie, acela de a castiga aurul olimpic. Doar ca nu la patinaj viteza.

Ciclistul de 33 de ani se pregateste intens pentru Jocurile Olimpice de la Londra din 2012. Poate parcurge zilnic 150 de kilometri cu bicicleta. Este multiplu campion national, european si mondial si a fost medaliat cu argint la Olimpiada de la Beijing de anul trecut. In Romania, unde detine si un record national, pedaleaza cot la cot cu ciclistii „valizi”, cum ii numeste el, adica cei fara dizabilitati. Peste hotare, se bate la categoria LC2, destinata sportivilor cu probleme la unul dintre picioare.

Desi si-a facut un nume international, Eduard nu s-a limitat la gloria personala. Anul acesta a infiintat o echipa la nivel european. Nu i-a fost teama de competitie, asa ca l-a cooptat pe unul dintre marii sai rivali de la categoria LC2, campionul mondial Jiři Ježek, din Cehia. Si asta pentru ca pune la cale ceva maret: nu vrea cea mai puternica echipa din Europa, ci primul team alcatuit exclusiv din ciclisti cu dizabilitati. Chiar zilele astea negociaza cu un alt campion mondial, australianul Michael Gallagher.

„A, salut Edi, ce faci? Ai fost la Europene? Da. Si ce-ai facut? Pai am castigat. Habar n-avea ce se intampla”

Pana sa ajunga aici, ciclistul s-a luptat ani intregi cu anonimatul si cu lipsa de sprijin venita din partea asociatiilor de ciclism. A fost inscris in doua cluburi, pe care le-a parasit repede dintr-un motiv foarte clar: nu l-a ajutat nimeni. Era multa invidie, crede Eduard, cand lumea vedea ca are bani. Bani care nu au venit din sport, ci din meseria de avocat si apoi din afacerea cu dispozitive medicale pe care a pus-o pe picioare.

Federatiile sportive i-au intors si ele spatele in prima faza. Un episod foarte viu in mintea lui Eduard este primul contact avut cu Federatia Romana a Sportului pentru Persoane cu Handicap, inainte de primul lui campionat european, din 2003:

„M-am dus la o doamna de-acolo. ‘Pai ca n-avem bani, nu stim daca esti bun sau nu esti bun, n-ai prea concurat’. Bla-bla-uri din astea. M-am inscris in numele Federatiei, eu am platit tot, vreo 500 si ceva de euro. Ma intorc acasa si o sun pe doamna asta secretara:  ‘A, salut Edi, ce faci? Ai fost la Europene?’.  ‘Da’. ’Si ce-ai facut?’. ‘Pai am castigat’. Habar n-avea ce se intampla”.

Nici Federatia Romana de Ciclism nu a stiut de existenta lui sau cel putin nu i-a oferit nici un fel de ajutor pana nu a adus in tara prima medalie paralimpica din istoria sportului romanesc. „Pana in 2008, am fugit pentru federatia persoanelor cu handicap. Vin acasa (n.r. – de la Beijing) si Federatia de Ciclism isi da seama ca eu apartin de ei, ca cu licenta lor concurez, deci rezultatele sunt ale lor. Acum apartin de ei. Abia anul acesta mi s-au platit concursuri, mi s-a luat bicicleta, deci a inceput sa intre totul in normal”.

Pana atunci, Eduard nu a avut nici macar echipament profesionist, ce sa sa mai vorbim de bicicleta. Asta nu l-a tras insa in spate cand a fost vorba de performante. Un bun exemplu este campionatul national de la Izvorul Muresului, din iunie 2003, cand a iesit invingator la proba de contratimp individual, desi nu avea bicicleta potrivita:

„Aveam un trek cumparat de mine, desi pentru contratimp se foloseste o bicicleta speciala, cu roti lenticulare, din astea disc, sa tai aerul cat mai bine. Este o alta pozitie, mai aerodinamica. Multi de-acolo aveau”.

„Parca atrageam toate prostiile spre mine”

De fapt, circumstantele au jucat mai tot timpul impotriva lui Ede, cum ii spun cei apropiati, care spune amuzat ca are talentul de a atrage „toate prostiile spre el”. Inainte de marea competitie din Beijing, de exemplu, a fost lovit de o masina in timp ce mergea pe bicicleta, iar o toxinfectie l-a tintuit in spital timp de patru zile. „Dupa prima zi de cursa pe pista, ma durea stomacul. Fuck off! Parca atrageam toate prostiile spre mine (rade)”.

Iar in iarna lui 2003-2004, cand se antrena pentru Jocurile paralimpice din Atena, si-a suprasolicitat muschii si a fost nevoit sa stea patru luni pe tusa. Abia in iulie si-a recapatat fortele si a reinceput pregatirile, cu doar doua luni la dispozitie pana la marea intrecere din Grecia. Cu toate astea, s-a clasat pe locul IV in clasamentul general.

Nimic nu se compara insa cu tragedia care i-a spulberat visul din adolescenta in urma cu 13 ani…

“In ianuarie ’96 mergeam la un concurs in Italia. Aveam 19 ani. Vremea era foarte rea. Ningea, drumul era in constructie. Eram in masina cu parintii mei. Masina a derapat si ne-am lovit de parapet. Parapetul era lovit dinainte si era iesit in afara. Imi aduc aminte ca ma spijineam de masina si le spuneam parintilor sa se tina, ca ne boing. Nu aveam viteza, abia vedeam drumul, asa tare ningea. Dupa ce ne-am izbit si am aprins lumina, m-am uitat in jos si am vazut ca parapetul era in masina. Nu aveam jumate din laba piciorului. Ma uitam si nu-mi venea sa cred. Ma gandeam ca m-am lovit la cap si nu vad bine” (rade).

(Eduard se amuza cand rememoreaza accidentul. Vorbeste de el ca si cum ar descrie o cazatura ridicola intr-un meci de fotbal din fata blocului. Nici urma de grimasa pe chipul lui senin. Soarbe relaxat din cafea si vorbeste molcom. Piciorul drept i-a fost amputat de sub glezna, in spitalul din Ludus, de catre un „medic beat”, care nici macar nu era specialist in domeniu).

“Eram in stare de soc, aveam dureri mari, abia asteptam sa ma opereze. Anestezistul a venit dupa o jumatate de ora, patruzeci de minute. Abia asteptam sa ma adoarma, nu ma interesa nimic altceva. Dupa operatie, piciorul imi arata ca un sac de cartofi, s-a infectat. Nu eram asa constient. Abia dupa cateva zile incepi sa realizezi ce s-a intamplat, sa fii frustrat, sa nu accepti situatia, dupa 15 ani de munca, sa te intrebi de ce s-a intamplat, cine a fost de vina. Nu puteam sa invinuiesc pe nimeni, pentru ca a fost o situatie stupida”.

(Tanarul de 19 ani cu piciorul drept amputat si infectat, care studia la acea vreme Dreptul la Bucuresti, a fost transferat de la spitalul din Ludus la cel din Miercurea Ciuc).
“Nimeni n-avea curaj sa se atinga de mine, parca nu stiu ce caz rar ar fi fost. Un medic zicea sa mai asteptam. Ce sa asteptam? Atunci, un alt medic a intrebat-o pe maica-mea: „Aveti cunostinte afara?”. „Da”. „No, atunci carati-va de-aici”. Ne-am dus in Ungaria, la un spital de traumotologie, unde opereaza din nou cazurile nereusite. Mi-au intors osul de la calcai si l-au insurubat impreuna cu tibia, ceea ce iti da un sprijin foarte bun”.



Reporter: Cat a durat travaliul psihic dupa accident?

Eduard Novak: Peste o luna ma gandeam deja cam ce sport as putea sa fac, iar peste doua luni faceam genuflexiuni cu 110 kilograme in spate, cu proteza pe picior (se amuza). Dupa doi ani m-am si apucat de ciclism, dar ca amator. Ma pregateam ca si cum peste o luna ar fi fost vreun campionat national. Nu credeam ca mai pot sa incep o cariera sportiva de la zero. Nu stiam nimic despre ciclism. La primul concurs national, in ’98, unde erau si amatori, si profesionisti, pana si fetele m-au batut. Mama, cum m-am simtit atunci… Sa stii ca acum doi ani erai printre cei mai buni la un sport si acum te bat fetele. Ma duceam la antrenamente, dar n-aveam in mine un tel. O data faceam, doua-trei luni ma lasam, iarasi ma suiam pe bicicleta. Iarna eram mai gras (rade).

R: Cand te-ai gandit sa faci performanta in ciclism?

E.N.: Am avut o relatie nereusita timp de trei ani si nu prea puteam sa fac un pas in fata. In 2000 am zis gata, punem capat aici. Eu de-acum sunt ciclist profesionist, mananc cand trebuie, ma culc cand trebuie, ma antrenez cat trebuie. In 2001 am inceput sa particip iar la concursuri, din astea mai mici, de amatori, dar deja era antrenament-antrenament, concurs-concurs. Oficial, m-am legitimat in 2002, la categoria Elite, si atunci a fost prima mea cursa de sosea. Bucuresti-Oltenita, 90 de kilometri. Imi luasem un trek. Am terminat undeva in pluton.

R: Nu te deranja piciorul?

E.N.: Nu. M-am antrenat toata iarna (n.r. – 200-2001), am alergat, am facut sala, cum stiam eu ca trebuie facut. Pot sa alerg doua ore fara nici o problema. Hannibal a zis: „Ori ne este facut drumul, ori ni-l facem noi singuri”. La mine tot asa a fost. N-am avut nici un specialist care sa-mi spuna ce sa fac. Eu, pana anul trecut, nu aveam buna pozitia pe bicicleta. Anul trecut, in primavara, m-a vazut un italian si m-a intrebat: „Cum stai tu pe bicicleta asta?”. A zis: „Hai in Italia”. Cand am ajuns acolo, un biomecanic, care masoara mainile, picioarele, saua, ghidonul, inaltimea si iti spune cum trebuie sa stai pe bicicleta, mi-a zis ca in viata lui asa ceva n-a mai vazut. A trebuit sa inalt saua cu 5 centimetri, nu-mi foloseam muschiii gambei…

„Tata mi-a zis ca intr-un sport ca hocheiul nu o sa fiu niciodata eu castigatorul, o sa mai fie inca vreo 20 pe langa mine.”

In ciuda tragicului accident, cele mai mari frustrari ale lui Eduard au prins viata pe vremea in care era speranta patinajului viteza din tara. Romania nu se putea lauda in acea perioada cu o pista pentru patinaj viteza de 400 de metri de pe care sa luceasca gheata artificiala. Nu exista sistem de racire niciunde in tara. In schimb, in alte tari, precum Olanda, se putea patina timp de zece luni pe an.

„Noi patinam trei luni si ne bateam cu ei”. Totusi, Eduard scotea rezultate mai bune decat cele cu care se luau laurii la mondiale, a castigat de 11 ori campionatul national si a ajuns sa detina toate recordurile din Romania, ceea ce i-a permis sa se antreneze in afara tarii. Chiar si astazi, patru recorduri nationale de-ale lui inca mai stau in picioare, desi tehnologia din spatele patinelor a avansat mult de-atunci.

La inceputul anilor ’90, insa, era acea problema cu vizele, iar tanara speranta rareori reusea sa obtina hartiile care sa-i permita un antrenament sustinut pe pistele artificiale de peste hotare. Asa ca era nevoit sa ramana in tara. Aici era alt antrenament, unul lipsit de continuitate. „Nici nu erau antrenori care sa faca ceva profesionist. Era destul de stresant, pentru ca stiai ca poti mai mult”.

Ede a ajuns pe pistele de patinaj viteza la varsta de sase ani. Inainte de asta cochetase cu hocheiul, sport cu traditie in orasul sau natal, Miercurea Ciuc. „Eram mai slabut, iar taica-meu a zis ca nu e pentru mine. Mi-a zis ca intr-un astfel de sport nu o sa fiu niciodata eu castigatorul, o sa mai fie inca vreo 20 pe langa mine. Mi-a placut logica (rade), asa ca am schimbat sportul si m-am indreptat spre unul cu rezultate individuale”.

Iar daca va intrebati cum de a reusit Eduard sa treaca peste toate dificultatile, o mostra din filosofia lui de viata o arata destul de clar: „Nu m-am simtit niciodata discriminat. Am auzit vorbe pe la spate. Dar e dizabilitatea lor in cap, pe mine nu ma afecteaza”.