Nu degeaba Mao aprecia in mod deosebit sloganul inventat de un student, membru al garzilor rosii: "Ma revolt prin supunere". S-a vazut, atunci, cit de dezastruoase pot fi indoctrinarea, fanatismul si imbecilizarea. Inlocuite in ultimii 20 de ani de prosteala servita generos de mass-media manelizata catre tanara generatie.

Se implinesc, saptamina aceasta, patru decenii de la declansarea, in China, a asa-numitei "Revolutii culturale". Pe 16 mai 1966 s-a constituit, la cel mai inalt nivel, Grupul Revolutiei Culturale, in frunte cu Mao Tzedun si cu sotia acestuia, Jiang Quing. Pentru Mao, miza era foarte mare: el trebuia sa-si recistige autoritatea, zdruncinata in urma ingrozitorului esec al "Marelui Salt Inainte" din 1959-1961, cind politica economica preconizata de liderul de la Beijing a declansat o foamete cumplita, soldata cu 43 de milioane de morti (voi folosi si in continuare datele ce se afla in capitolul despre China - scris de Jean-Louis Margolin - din Cartea neagra a comunismului, coordonata de Stéphane Courtois si aparuta in traducere romaneasca, la Humanitas, in 1988). Revolutia culturala a fost, cu formula utilizata in Cartea neagra … , un "totalitarism anarhic" sau, ca sa reluam definitia lui Jean-Luc Domenach, o "rebeliune represiva". Mao Tzedun a incitat la formarea "Garzilor rosii", alcatuite mai intii din studenti si elevi, mai tirziu si din muncitori si tarani. La 1 iunie 1966 se citeste la radio un dazibao (afis cu lozinci) al unei asistente la filosofie de la universitatea din Beijing, care chema la distrugerea radicala si totala a tuturor "monstrilor revizionisti" ("Sa spargem toate controalele si comploturile malefice ale revizionistilor, in mod decisiv, radical, total, complet! Sa distrugem toti monstrii, toti revizionistii de tipul lui Hrusciov!"). Bandele formate din tineri care fluturau "carticica rosie" (cu citate din "gindirea revolutionara" a lui Mao) au inceput o campanie violenta de demascare si pedepsire a "dusmanilor poporului". Cifrele sint, aici, mai putin graitoare. Au murit cam un million de oameni (sigur, putin fata de mortii din "Marele Salt Inainte"…), dar mult mai mare a fost numarul celor umiliti, obligati sa recunoasca vini imaginare in cadrul unor ceremonii de un sadism grotesc, ce viza anihilarea totala a vointei si a luciditatii individului. Au cazut victime zeci de mii de profesori, cercetatori, medici, scriitori si artisti; multi s-au sinucis, nemaiputind suporta umilintele "reeducarii". Se petrec scene atroce, de o cruzime salbatica. Un profesor universitar e silit sa manince iarba, altul sa stea in patru labe si sa latre, altii sint plimbati prin oras cu fetele minjite de cerneala. Jean-Louis Margolin ia foarte in serios marturiile care vorbesc despre cazuri de canibalism: unele garzi rosii si-au mincat, la propriu, adversarii. Ceea ce caracterizeaza inainte de orice ideologia garzilor rosii este ura fata de traditie, fata de cultura si de intelectuali. Se urmareste sa se faca tabula rasa din trecut, aplicindu-se astfel in litera lui un vers din Internationala. Un citat din Carticica rosie suna astfel: "Clasa capitalista este pielea; intelectualii sint firele de par care cresc pe piele. Cind pielea moare, nu mai exista par". Epitetul care vine automat dupa cuvintul "intelectual" este acela de "imputit". Sint distruse muzee, biblioteci, temple, monumente, manuscrise, toate decorurile si costumele Operei din Beijing (obligata, de acum inainte, sa reprezinte doar creatii "revolutionare"), sint interzise cartile autorilor straini, fie ei moderni sau clasici (o marturie interesanta in acest sens - romanul lui Dai Sijie, aparut la Polirom, Balzac si micuta croitoreasa chineza). Unui pianist de mare viitor ii sint zdrobite degetele, un eminent traducator din Balzac si Mallarmé se sinucide, in timpul sedintelor de "demascare" de la Universitatea din Xiamen mai multi profesori se arunca pe fereastra, copiii isi denunta parintii si ii trimit in lagar sau chiar la moarte, s.a.m.d.; sirul ororilor e lung si sfideaza imaginatia. La un moment dat, garzile rosii au scapat de sub controlul diabolicului lor creator, Mao Tzedun. Acesta a incercat sa le tina in friu cu ajutorul armatei iar numeroasele ciocniri intre bandele de "revolutionari" si trupele de soldati au dus tara in pragul razboiului civil. Ordinea - relativa - s-a restabilit in 1968, Mao declansind o alta campanie, in cursul careia milioane de tineri - studenti in primul rind - au fost trimisi, spre reeducare, in satele cele mai indepartate. Revolutia culturala chineza a insemnat o uriasa operatiune de manipulare ideologica. Nu degeaba Mao aprecia in mod deosebit sloganul inventat de un student, membru al garzilor rosii: "Ma revolt prin supunere". S-a vazut, atunci, cit de dezastruoase pot fi indoctrinarea, fanatismul si imbecilizarea. Dar Revolutia culturala a afectat nu numai China. Modelul maoist l-a sedus pe Nicolae Ceausescu in 1971, cind a vizitat China si Coreea de Nord. Occidentul european, mai ales Franta, a dovedit o puternica pasiune pentru Mao si pentru revolutia culturala. Maoismul a fost la francezi o adevarata boala de care s-au contaminat minti din cele mai stralucite. O boala, se zice acum, de tinerete, dar nici Sartre, nici Foucault nu mai erau tineri cind se declarau entuziasmati de elanul revolutionar al garzilor rosii. Cum a putut renaste atit de repede cultul lui Stalin sub forma, la fel de imbecila dar parca si mai caricaturala, a divinizarii lui Mao ramine unul din misterele istoriei contemporane.