Ministerul Justiţiei ne dă asigurări că nu are în vedere legalizarea prostituţiei, ci doar dezincriminarea ei prin noul cod penal. Ce înseamnă dezincriminare şi ce înseamnă legalizare? Multe persoane care au călătorit în străinătate au rămas poate cu impresia că în majoritatea ţărilor europene prostituţia este legalizată. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Pentru a înţelege despre ce este vorba e bine să vedem ce sisteme există în prezent în Europa în privinţa atitudinii faţă de prostituţie.

Din capul locului facem precizarea că în majoritatea ţărilor europene este interzisă prin lege funcţionarea bordelurilor. Ele funcţionează totuşi sub acoperirea unor afaceri aparent legale, iar autorităţile se prefac că nu observă. Bordelurile nu sunt legale pentru că majoritatea ţărilor europene au ratificat Convenţia de la New York din 2 decembrie 1949 privind combaterea traficului de persoane şi exploatarea prostituării altuia. Această convenţie care prevede expres interzicerea bordelurilor a fost ratificată şi de România, astfel că şi aici legalizarea prostituţiei va fi problematică.

Legalizarea prostituţiei este sistemul cel mai permisiv, fiind promovat îndeosebi în Olanda, ţară care nu a ratificat convenţia susmenţionată. Aici practicarea prostituţiei este recunoscută prin lege ca profesie legală, practicantele putând lucra ca angajate, caz în care beneficiază de toate drepturile cuvenite unui salariat (pensie, concediu, drepturi sindicale, asigurări de sănătate etc.). Angajatele respective au şi obligaţia să plătească impozit statului, dar totuşi examinările medicale periodice nu sunt impuse prin lege. Eventual pot cere asemenea examinări angajatorii. Bordelurile sunt legale, dar funcţionarea lor este autorizată numai în unele zone ale oraşelor, stabilite de autorităţile locale.

Sistemul nu este perfect deoarece pe lângă prostituţia din bordeluri sau alte forme instituţionalizate în Olanda se practică pe scară largă şi prostituţia la negru, îndeosebi pentru evitarea impozitării. Prostituţia la negru voluntară e tolerată, cu condiţia să nu aibă loc pe stradă, nefiind obligatorie înregistrarea practicantelor. În paralel se desfăşoară şi o prostituţie la negru ilegală, sub constrângerea proxeneţilor şi traficanţilor. Autorităţile încearcă să combată acest din urmă segment al prostituţiei, care se împleteşte cu traficul de droguri şi alte infracţiuni, dar fără prea mare succes datorită atmosferei generale de toleranţă în privinţa prostituţiei existent în Olanda.

Prostituţia legalizată, tolerată sau ilegală aduce Olandei importante beneficii indirecte de ordin economic, inclusiv prin faptul că încurajează turismul sexual.

Principalul dezavantaj al sistemului olandez este că oferă o mare atractivitate pentru traficul de persoane. De asemenea, fie că este voluntară ori sub constrângere, prostituţia la negru scapă total de sub controlul autorităţilor atât sub aspect fiscal, cât şi medical, iar procentul de prostituate purtătoare de boli venerice, inclusiv SIDA, este ridicat.

O situaţie asemănătoare cu cea din Olanda există şi în Germania, unde prostituţia poate fi practicată legal ca profesie din 2002. Cu toate acestea, un număr redus de prostituate s-au declarat şi angajat ca atare, preferând să profeseze la negru în mod individual sau ca angajate ale unor firme sub alte acoperiri. Înregistrarea şi obligarea la control medical a prostituatelor nu este obligatorie prin lege. Ca urmare, din punct de vedere sanitar sau fiscal legalizarea prostituţiei nu a avut efecte semnificative. A avut doar pentru ”oamenii de afaceri” din industria sexului. Germania nu a ratificat Convenţia din 1949 şi nu excelează în privinţa combaterii traficului de persoane. Alte state cu prostituţie legalizată sunt Austria, Elveţia şi Ungaria.

Dezincriminarea prostituţiei, fără legalizarea ei este sistemul cel mai răspândit din Europa. Exemple: Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Cehia, Polonia, Marea Britanie etc. În ţările care practică acest sistem prostituţia este dezincriminată, adică nu este considerată infracţiune, dar nici ocupaţie legală nu este. Din cauză că prostituţia nu este recunoscută legal, fiscul din aceste ţări nu încasează impozite pentru prostituţie, nici nu obligă practicantele la control medical. Bordelurile şi alte forme de prostituţie organizată sunt interzise, dar funcţionează din plin la negru sub diverse acoperiri (hoteluri, saloane de masaj, baruri, cluburi, cafenele, agenţii de escortă etc.). De asemenea se practică prostituţia în mod individual, la domiciliu sau în alte locuri. Autorităţile tolerează prostituţia, deşi nu este legală. Însă nici acest sistem nu este uniform. Mai curând pentru a salva aparenţele, unele ţări au incriminat prostituţia stradală (Franţa şi Italia), cu scopul de a determina prostituatele să profeseze în mod mai discret. Astfel, prin Legea nr. 239 din 2003 în Franţa a fost incriminată fapta de racolare pe stradă a clienţilor în vederea practicării de relaţii sexuale contra unei remuneraţii, pedepsită cu închisoare până la 2 luni şi amendă de 750 euro.

În ţările unde prostituţia este dezincriminată şi tolerată este pedepsit proxenetismul. Însă şi în această privinţă există deosebiri importante de la o ţară la alta. Franţa are cel mai sever sistem de incriminare a proxenetismului şi traficului de persoane, în timp ce în alte ţări politica de reprimare a proxenetismului şi traficului de persoane este mai blândă, mergând până la toleranţă.

Ţările care au dezincriminat prostituţia fără a o legaliza sunt adevărate paradisuri pentru prostituate, proxeneţi şi traficanţii de persoane. Fenomenul prostituţiei este cel mai dezvoltat, iar numărul de persoane contaminate veneric cel mai ridicat. Prostituatele nu au nici un fel de drepturi, nici o protecţie legală, fiind total la cheremul proxeneţilor sau clienţilor care le folosesc. Mitul conform căruia dezincriminarea sau legalizarea prostituţiei ar scădea numărul de violuri şi  cazurile de boli venerice este infirmat de realitatea din aceste ţări. Românii au aflat precis că violurile nu au dispărut în Italia.

Autorităţile tolerează totuşi acest fenomen deoarece industria sexului aduce profituri uriaşe celor implicaţi în aceasta. Profitorii industriei sexului influenţează chiar şi deciziile politice, iar banii obţinuţi sunt spălaţi şi rămân în economia acelor ţări. Deşi formal se pronunţă împotriva traficului de persoane, în realitate aceste ţări nu iau măsuri ferme de combatere a traficului, deoarece profită de pe urma lui, ca ţări de destinaţie. Explicaţia este aceeaşi ca şi în cazul muncii la negru. Deşi formal interzisă, munca la negru şi traficul de persoane în acest scop sunt tolerate deoarece aduc un avantaj economic ţărilor de destinaţie. Exemplele cele mai cunoscute pentru români în această privinţă sunt Italia şi Spania.

Dezincriminarea prostituţiei şi incriminarea cumpărării de servicii sexuale.

Este un sistem relativ recent, promovat de Suedia din 1999 şi Norvegia de la 1 ianuarie 2009. Şi în aceste ţări bordelurile sunt ilegale, dar funcţionează sub acoperiri aparent legale. Practicarea prostituţiei nu este interzisă, dar nici legalizată. Ţările respective nu aprobă prostituţia, ci încearcă să o diminueze forţând scăderea cererii. Astfel, în aceste ţări este prevăzută ca infracţiune cumpărarea de servicii sexuale de către clienţii prostituatelor.

Se consideră că fapta unui bărbat de a cumpăra servicii sexuale este condamnabilă chiar în mai mare măsură decât a femeii care se prostituează, aceasta din urmă fiind adeseori constrânsă ori determinată de sărăcie, dar clientul nu. Experienţa suedeză a demonstrat că noua abordare a dat până în prezent bune rezultate, determinând reducerea însemnată a numărului de prostituate, scăderea imigrării ilegale şi traficului de persoane în scopul practicării prostituţiei. Din cauza legislaţiei menţionate, Suedia şi Norvegia au devenit  mai puţin interesante pentru traficanţii de persoane şi proxeneţi. Incriminarea cumpărării de servicii sexuale în Suedia a fost cuprinsă într-o lege specială din 1999, iar în 2005 a fost încorporată în codul penal.

Astfel, Secţiunea 11 din Capitolul 6 al codului penal suedez prevede următoarele:

”Persoana care, în alt mod decât cele prevăzute anterior în acest capitol, obţine o relaţie  sexuală ocazională în schimbul unei plăţi se va pedepsi pentru cumpărare de servicii sexuale cu închisoare de până la 6 luni sau cu amendă.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi dacă plata a fost promisă ori dată de către o altă persoană.”

Pe lângă efectul disuasiv al pedepsei, altminteri reduse, se pare că o contribuţie importantă la succesul sistemului suedez are şi teama bărbaţilor că fapta va ajunge la cunoştinţa publicului şi familiei. Soluţia nu pare pe gustul unora dintre bărbaţi, deprinşi în mod tradiţional să considere femeia ca obiect al plăcerilor, inferioară şi imorală, în timp ce ei sunt nişte fiinţe superioare şi cetăţeni onorabili.

Incriminarea prostituţiei este sistemul existent în România şi alte câteva ţări (Irlanda, Croaţia, Serbia, Malta etc.) Conform acestui sistem prostituţia sub orice formă este interzisă şi prevăzută de legea penală ca infracţiune, iar sub aspect etic este considerată contrară demnităţii umane. Totodată în statele respective este incriminat proxenetismul şi traficul de persoane. În afara Europei exemplul cel mai semnificativ sunt SUA, unde în majoritatea statelor prostituţia este ilegală.

Sistemul are în vedere pe de o parte descurajarea prostituţiei prin mijloace penale şi administrative, concomitent cu încurajarea prostituatelor de a ieşi din sfera infracţională, de a-şi alege o carieră demnă de o fiinţă umană. Succesul acestui sistem depinde de cadrul legislativ, de punerea în practică a legilor de către autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi sprijinul dat de o educaţie adecvată.

Referindu-ne la România, proliferarea prostituţiei ilegale se explică prin cadrul legislativ parţial inadecvat, prin ineficienţa organelor judiciare şi indiferenţa altor autorităţi publice, dar şi prin promovarea din raţiuni comerciale a unor false modele de reuşită.

Ministerul Justiţiei critică actuala incriminare a prostituţiei, ca definiţie legală, dar implicit se autoacuză deoarece timp de 20 de ani nu a propus modificarea textului legal, deşi tocmai acest minister avea datoria să o facă.

Ministerul Justiţiei argumentează că nu este necesară incriminarea prostituţiei deoarece ea poate fi combătută eficient, cu metode moderne, cum ar fi sancţiunile contravenţionale. Este cea mai ridicolă afirmaţie, câtă vreme toată lumea ştie bine că amenzile contravenţionale nu au absolut nici un efect. Degeaba poliţia sau jandarmeria adună prostituatele de pe străzi şi le amendează, pentru că ele nu plătesc niciodată amenzile, ci de la secţia de poliţie se întorc direct la ”locul de muncă”. Pe numele prostituatelor se adună sute de amenzi, dar acestea nu pot fi încasate deoarece prostituatele nu au nici venituri, nici  bunuri asupra cărora să se execute silit amenzile. Halal eficienţă. Oare Ministerul Justiţiei chiar nu e la curent cu această situaţie?

Numărul redus de persoane condamnate pentru prostituţie se explică în mare parte prin ineficienţa poliţiei şi parchetului în instrumentarea cazurilor. Dacă aceeaşi prostituată a fost prinsă de nenumărate ori şi amendată, dar nu are venituri sau bunuri pentru executarea silită a amenzilor, nu ar trebui să fie deloc dificil de demonstrat caracterul penal al faptei. Lipsa de interes a poliţiei ar putea fi şi o consecinţă a iniţiativei de legalizare a prostituţiei lansate în anul 2007 de fostul ministru de interne Vasile Blaga.

Pe de altă parte, lipsa de condamnări ar putea servi ca argument în favoarea dezincriminării unei fapte doar dacă ar exprima în mod real inexistenţa în realitatea socială a faptei respective, ceea ce nu e cazul în speţă.

Combaterea prostituţiei prin reprimarea proxenetismului şi traficului de persoane sunt doar parţial eficace, întrucât vizează mai ales prostituţia forţată, dar până în prezent nu au dat rezultate vizibile în România. Ba am putea spune chiar dimpotrivă. Sub ochii îngăduitori ai autorităţilor, inclusiv ai Ministerului Justiţiei, au proliferat o sumedenie de bordeluri ilegale, care nu numai că sunt tolerate, dar li se face şi publicitate pe faţă. Ca să nu mai vorbim de ofertele de servicii sexuale din presa românească sau de pe internet. Iar în raportul Departamentului de Stat al SUA din 2008 (Trafficking in Persons Report 2008). România este criticată pentru rezultatele slabe pe linia combaterii traficului de persoane.

În fine, sub ochii toleranţi ai autorităţilor, prostituatele defilează pe unele canale de televiziune la orice oră, făcându-şi reclamă lor şi profesiei, pentru ca şi copiii să le poată vedea şi lua ca model de reuşită în viaţă. A propus ceva Ministerul Justiţiei în privinţa aceasta? CNA-ul a făcut ceva?

În concluzie, dacă Ministerul Justiţiei nu are în vedere sau nu are curajul de a-şi asuma responsabilitatea legalizării prostituţiei, argumentele sale legate de eficienţa dezincriminării acesteia rămân o simplă abureală pentru cei neinformaţi, menită să justifice soluţia cea mai proastă din câte pot exista.