Inca de la invadarea Irakului de catre Statele Unite, din 2003, Irakul s-a confruntat cu violenta. Casa Alba nu a utilizat termenul de razboi civil, insa cu numarul mortilor mai mare dupa incetarea focului, decat atunci cand chiar era razboi, cu greu poate Irakul fi numit o tara linistita.

Sub presiunea Statelor Unite, Irakul a inceput sa negocieze restructurarea unei mari parti din debitele sale externe. In 2006 tara iti programase sa faca prima plata a dobanzii catre creditorii privati- de 87 mil.$ - dupa mai mult de 15 ani. Facand acest lucru, incearca sa scape de o parte din  mostenirea grea lasata de Hussein.

Cu toate acestea, decizia de a face din restructurarea debitelor o prioritate nu a apartinut Irakului. In prima instanta, James A. Baker al 3-lea a fost insarcinat de presedintele Bush "sa supervizeze iesirea Irakului de sub povara uriasului debit de 125 mdl.$". James A. Baker al 3-lea, delegatul special al Presedintelui, a contactat guvernele la nivel mondial, organizatiile internationale, cat si pe irakieni, pentru a restructura si reduce datoria oficiala a Irakului. Apoi, CPA (Autoritatea Provizorie a coalitiei), care coordona  ocupatia americana, a pus lucrurile in miscare pana sa redevina Irakul suveran, in 2004.  CPA-ul stabilize déjà cateva coordinate. Guvernul irakian mai trebuia doar sa continue in directia corespunzatoare.

Restructurarea nu a fost deloc ieftina. Pana in Februarie 2006, Guvernul irakian déjà cheltuise 120 mil.$- 50 mil.$ in taxe, si, conform oficialilor irakieni, 65 mil. $ ajunsesera la Citigroup si JP Morgan din State. Americanii luasera si decizia de a coordona restructurarea debitelor prin numirea unor companii americane ca si supervizori, in speta Cleary Gottlieb Steen & Hamilton, ca si consilieri legali generali si Ernst & Young in calitate de auditori si agenti pentru reconciliere.

Datoria a fost impartita in 4 categorii: intai datorii comerciale, in al 2-lea rand datorii bilaterale datorate Paris Clubului, format din creditori guvernamentali; in al 3-lea rand, datorii bilaterale neapartinand Paris Clubului, cum ar fi datoria fata de Serbia, pentru armele furnizate de fosta Yugoslavie in trecut. A 4-a categorie era constituita din datoriile catre China si Turcia, ce urmau a fi abordate la nivel politic.

CPA a inceput prin a aborda Paris Club. Reprezentantii tarilor membre in Paris Club s-au intalnit din 17 pana in 21 Nov. si au ajuns la un acord in 21 Nov. 2004 cu rprezentantii guvernuli irakian. Acordul presupunea reducerea cu 80% a debitului public extern catre Paris Club. De asemenea, fiecare tara creditoare putea sterge o parte din debit in mod voluntar, dupa cum considera oportun.

Republica Irak s-a angajat sa obtina aorduri similare si de la ceilalti creditori externi. Una din conditiile acordului Paris Club era aceea ca tarile debitoare nu pot oferi celorlalti un acord mai avantajos decat cel acordat creditorilor guvernamentali. Acest fapt a stabilit un plafon pentru ofertele pe care le putea face Irakul celorlalti, incluzandu-i aici si pe detinatorii a 22,4 mld.$ in creante comerciale. Toate acestea au fost pus in practica pe perioada procedurilor de reconciliere cu IDRO (Biroul de reconciliere Ernst&Young pentru datoriile irakiene) din Amman.

Ernst&Young  a fost numit agentul guvernamental pentru reconciliere, pentru a intocmi o lista a debitelor existente si cui era fiecare dintre ele datorat. Ministerul irakian de Finante  a postat diverse solicitari de informare (RFI),invitand la inregistrarea debitelor comerciale scadente incepand cu 16 Aug. 1990, avute la firme locale, cum sunt Rafidain Bank si Rasheed Bank. Primele comunicate de presa pentru prima runda de invitatii dateaza din Iulie 2005. Ultima invitatie dateaza din Februarie 2006. Dupa aceasta data, intentia Irakului era de a nu mai deschide IDRO-ul. Creditorii care nu se inscrisesera sau nu acceptasera oferta irakiana de achizitie, ar fi ramas doar cu optiunea clasica de a-si recupera datoria prin sistemul leagl. Pana in 2006, majoritatea debitelor scadente, exigibile pentru inscriere conform sistemului IDRO, ar fi ajuns prescrise oricum (in 15 ani de la data scadentei). Cu exceptia celor ce reuseau intreruperea prescrierii sau obtineau o hotarare judectoreasca, restul nu prea mai aveau sanse sa le fie platite datoriile.

Cu toate acestea, intarzierea procedurii de lichidare a Rafidain Bank in Londra urma sa produca o schimbare in comportamentul Irakului fata de  creditorii non-guvernamentali. In 1991, Banca Angliei a emis o petitie de blocare impotriva Rafidain Bank, incercand astfel sa implementeze reguliile embargoului Natiunilor Unite impotriva Irakului. Banca a fost pusa sub lichidare temporara. Lichidatorii temporari numiti nu au putut sa-si duca misiunea la bun sfarsit, dic cauza sanctiunilor impotriva Irakului. Numai dupa invazia americanilor si ridicarea vechiului embargo, noi initiative au putut fi luate pentru finalizarea lichidarii, care viza doar sucursala londoneza. Ca urmare a faptului ca lichidarea sucursalei londoneze a Rafidain Bank a fost reluata si ca un Aranjament schematic a fost discutat de creditori, irakienii s-au gandit ca acest context ar fi oportun pentru lichidarea pentru totdeauna a tuturor debitelor comerciale neguvernamentale scadente.

In mare graba s-a mai lansat o invitatie de inscriere a debitelor comerciale, pana la sfarsitul lui Ianuarie 2008. Textul invitatiei nu era cunoscut la acel moment, dar creditorii nu aveau de unde sa stie ca aceasta era ultima sansa de a pretinde achitarea datoriilor de catre entitatile irakiene. Printre creditori inscrisi au fost si cativa cu "debite odioase", insa marea majoritate erau creditori care au asteptat linistiti multi ani sa li se achite datoriile si care sperau ca rabdarea lor va fi rasplatita prin seriozitate. Se pare insa ca acest lucru nu intra in calculele consilierilor Irakului.

Ce se urmarea a se obtine prin intermediul noului proces de reconciliere era stergerea tuturor debitelor comerciale neguvernamentale existente, in special pe cele ale Rafidain Bank; acest lucru era urmarit pentru ca se dorea influentarea procesului de reorgabizare pentru sucursala londoneza. Este oarecum de inteles telul Irakului, luuand in considerare situatia financiara a acestuia, insa comportametul fata de creditori a fost departe de a fi onest.

Ca si in cazul proceselor anterioare de reconciliere, obiectivul Irakului era acela de a anula toate cererile creditorillor catre Irak, sau sa-i fie cesionate. Procedand astfel, Irakul a platit si a fost de acord cu un prêt de achizitie si cu anumite conditii similare intelegerii cu Paris Club in 2004. Toate bune pana la acest punct, insa conditiile ultimului proces de reconciliere erau putin "odioase". In anumite puncte, avantajul era atat de vizibil pentru partea irakiana, incat oricine ar fi putut observa irationalitatea acestor conditii si lipsa totala a echitatii.

In invitatia Tender, era specificat in mod literal ca "un debit neaprobat, indreptat care Rafidain Bank, va fi cesionat Irakului la data scadetei." Acest lucru insemna ca debitul va fi cesionat Irakului indiferent de conditii. Cum poate o creanta incerta sa fie cesionata?

Ignorand total practicile comerciale internationale, Irak a cerut si documentele contractuale in original, in  conditiile in care stia ca originalele unora dintre acestea (acreditive, de exemplu) fusesera déjà trimise Irakului. Aceasta conditie ciudata a fost mentionata pentru prima data intr-o nota de subsol dintr-o invitatie la negociere catre creditori. Numai dupa ce creditorii si-au mentionat cerererile, Irakul a pus aceasta nota in cuprinsul argumentarii sale. In acel moment era déjà prea tarziu pentru orice creditor sa sustina ca nu a vrut nicodata sa aprobe asemenea conditii.

In ceea ce priveste textul invitatiei, multe puncte pot fi interpretate diferit. Interprearea majoritatii acestora a devenit clara abia dupa parafarea si acceptarea tuturor termenilor intelegerii. Daca se iveau ceva contestatii dupa toate acestea, contestatiile erau solutionate de un arbitru care trebuia sa respecte tot conditiile de arbitrare stabilite de Irak, evident in favoarea sa. Arbitrul era selectat de un cancelar, cancelar numit de Irak. Cum se poate astepta cineva la o decizie rezonabila si obiectiva in aceste conditii?

Nu putem sa nu ne gandim la faptul ca guvernul irakian-coordonat de Statele Unite a utilizat aceasta procedura pentru a putea face exact ce doreste, indiferent de solicitari si de justetea acestora. Finalul era déjà clar inainte de a incepe arbitrarea. Totul a servit unilateral, intereselor Irakului: sa faca uitata in mod legal orice datorie ramasa neachitata.

Indiferent de scop-reconstructia Irakului in acest caz- aceasta atitudine nu justifica mijloacele. Exsista inca anumite reguli esentiale, cum ar fi dreptul la o judecare dreapta, cu un judecator drept, in baza unor reguli cinstite si oneste, care trebuie sa prevaleze indiferent de situatie.