Ca urmare a crizei din Mexic, Asia, Rusia si Brazilia, Argentina s-a confruntat cu o cadere economica in 1999, tara care abia-si revenea dupa seria de reforme monetare radicale din anii '90. Politica de austeritate a Argentinei si cresterea taxelor nu au convins investitorii straini si interni ca Argentina ar avea capacitatea de a-si plati datoriile guvernmentale si nici ca ar putea sustine stabilizarea ratei de schimb peso/ dolar. In 2001, situatia s-a deteriorate si mai mult, ca urmare a cresterii volumului de creante, a retragerilor masive de lichiditati din banci, a lipsei clientilor si increderii in producatori. Datoria Argentinei de 95 mld.$ in creante/obligatiuni inregistrata in 2001 este cea mai mare datorie a unei tari inregistrata de-a lungul istoriei.

Criza in extinere a fost stopata in momentul in care fostul presedinte Eduardo Duhalde a negociat cu FMI contractarea unui imprumut de 20 mld $. Totusi, ar fi fost necesara o detasare a monedei peso de dolar, fapt posibil numai prin intermediul unei reveniri laboriase a economiei. Fostul presedinte Nestor Kirchner a restructurat mare parte din acel debit in 2005 si a platit in 2006 9,5 mld $ din datoria la Fondul Monetar International, dar a lasat neachitata datoria la Paris Club, atragandu-si un val de critici din partea creditorilor internationali.

Anul trecut Argentina inca mai avea o datorie neachitata de 6,3 mld $ catre Paris Club.

Atata timp cat Argentina este restantiera fata de creditorii Paris Club, acesti creditori din Club nu vor permite agentiilor lor de creditare sa garanteze nici o afacere la nivel international a companiilor argentiniene. Necesitatea de a ajunge la o intelegere a devenit imperioasa, astfel ca Argentina a apelat la rezervele interne de valuta pentru a-si achita datoria fata de creditorii Paris Club.

Acest incident a fost de rau augur pentru creditorii din sectorul privat intern, care nu au acceptat termenii restructurarii din 2005. Doctrina "tratamentului similar" spune ca o tara poate solicita aceiasi termeni de restructurare a datoriei precum in cazul Paris Club si creditorilor din sectorul privat. Aceasta tehnica are efecte unilaterale, pentru ca termenii de resructurare din sectorul privat nu influenteaza intelegerile din cadrul negocierilor cu Paris Club. O "compatibilitate inversata", asa cum o numesc unii, nu a fost inca acceptata in sectorul public.

In cazul Argentinei totusi, diferenta tratamentului aplicat creditorilor din sectorul privat fata de cei din sectorul public este cu adevarat extrema. Marilor creditori oficiali din sector, cum sunt Banca Mondiala si FMI, le-au fost platite datoriile integral. Creditorii mai mici vor fi avantajati de Paris Club.  Majoritatea posesorilor de creante au renuntat la 70% din solicitari asupra Argentinei, iar numarul mic de creditori ramas pe pozitii cu cererile nu a primit nimic. Argentina nu este prea entuziatata in a solutiona problemele cu acesti creditori mai mici, mai ales ca reprezinta un grup imprastiat si nereprezentativ, ce nu ar putea produce nici un impact asupra politicilor financiare ale Argentinei.

Au exstat cateva actiuni publice, insa, cu exceptia unor manifestari precum un grup AFTA -(Forta Americana de interventie in Argentina), care s-au imbracat in robe albastre si au demonstratin fata Hotelului Waldorf din New York- nimic nu s-a intamplat in mod concret. Cu siguranta natiunile suverane vecine ale Argentinei au mai multa putere asupra debitorilor recalcitranti decat orice fond care impune constrangeri.

Viitorul este destul de intunecat in privinta posibilitatilor de achitare a debitelor catre sectorul privat. Analistii de azi se intreaba daca Argentina va reduce cheltuielile din sectorul public pentru a putea sa plateasca investitorii, in conditiile in care se confrunta cu un buget in scadere, ca urmare a achitarii unor ebite din sectorul public. S-a spus chiar si ca ar fi si mai riscant sa se investeasca in Argentina si ca rentabilitatea / solvabilitatea Argentinei a fost scazuta de agentiile de profil. Acestea sustin ca achitarea debitelor va duce la secatuirea rezervelor din banca centrala, care utilizeaza aceste rezerve pentru a sustine moneda nationala si debitele domestice.

Totusi, Argentina inca mai detine 14,5 mld. $ in cash. In 2009 mai devine scadenta si suma de 19 mld. $ in obligatiuni si in acest an dublul sumei ajunge la termen (2008). Va fi nevoie de si mai multi bani daca Argentina doreste sa-si achite datoriile. Seceta si potentialele greve din sectorul agricol, unul din pilonii economiei argentiniene, pot duce la scaderea taxelor de export si a altor taxe pe venituri si, prin urmare si a volumului de valuta.

Pentru a mai imprastia incertitudinea, Agentina a inceput sa rascumpere obligatiuni din 2008 si 2009 intr-un volum nespecificat, ale caror preturi incepusera sa alunece , ca urmare a vanzarii din August, de catre guvern, a sumei de 1,5 mld. $ in debite, catre Venezuela, unul din aliati. Vanzarea catre Venezuela a obligatiunilor, scadente in 2015, la o rata a dobanzii exrem de ridicata, de 15%, a fost interpretata de multi ca semn ca Argentina se afla in pana de lichiditati. Actualul Presedinte, Cristina Fernandes de Kircher, respinge asemenea argumente aduse pentru afirmatia ca Argentina are probleme.