Trebuie sa discutam , trebuie sa ne mobilizam cu totii, cei care suntem consumatori de servicii medicale in aceasta tara , si sa fim constienti de faptul ca intr-o forma sau alta vom ajunge invariabil in contact cu conditiile mizere , lipsa de interes, profesionalism si  mai ales conditiile de groaza din spitalele din Romania.
Trebuie sa atragem atentia asupra acestor spitale, sa le aducem in atentia mass-media si in Justitie pentru ca AVEM DREPTUL SA NI SE ACORDE CONDITII DE INGRIJIRE SI TRATAMENT MODERNE , TREBUIE SA NI SE OFERE SERVICII PROFESIONISTE, TREBUIE SA FIM TRATATI CU RESPECT SI RESPONSABILITATE, adica este momentul ca oamenii sa mai inceteze sa fie tratati ca niste animale, si sa moara pe capete din cauza conditiilor inumane din spitalele romanesti; ne ajutam pe noi si indirect ajutam sistemul medical romanesc demascand aceste CONDITII MIZERE din spitalele romanesti.
Cu acest material, vom continua o serie intitulata " Spitalele Groazei" prin care dorim ca toti romanii care au trecut prin experiente horror in spitalele romanesti, sa ne scrie la www.AsistentaPentruConsumatori.ro sa ne trimita poze, sa ne povesteasca ce au patit, cine sunt vinovatii, iar noi vom prelua aceste reclamatii , le vom inainta autoritatilor si vom obliga in Justitie , Guvernul, Ministerul Sanatatii si spitalele in cauza atat sa investeasca in modernizari, dar mai ales sa plateasca despagubiri romanilor care platesc luna de luna contributii de asigurari sociale , fara sa se vada ca acesti bani ajung in sanatate, ci mai degraba in buzunarele unor profitori care nu dau doi bani pe viata romanilor.

Iata povestea zdrobitoare a unei bucurestence :
Cosmarul meu a inceput in septembrie 2005 cand am urmat un tratament pentru o infectie la ureche, am luat antibiotice, antiinflamatoare, ca mai apoi la sfarsitul lunii sa aflu ca sunt insarcinata.. m-am bucurat si am plins de fericire pentru ca mi-l doream cu toata fiinta mea. Pentru ca dupa o saptamina sa simt un cutit in suflet cand asistenta de la ORL mi-a spus "ar fi mai bine sa avortati doamna este un mare pericol"
Am cautat cei mai buni doctori, cel putin asa am crezut si .... nu exista nici un pericol pentru perioada in care luasem medicamentele.
Asa ca m-am bucurat din tot sufletul si am anuntat pe toti cit sunt de fericita.
Eu si puiulul meu, Mateo, ne-am linistit in final si eram linistiti si cresteam pe zi ce trece, si vorbeam si ne mingiiam si faceam dus impreuna, si ascultam muzica si eram unul si acelasi. Chiar daca taticul nu era atat de prezent si o facea nefericita pe mama lui.
A urmat o perioada de zbucium, de stres, de multe calatorii cu avionul....
De ziua mea in dec 2005 facusem 31 de ani, am primit cel mai frumos cadou.. prima ecografie in care mi se spunea sexul... asa am aflat ca este el, Mateo – vesel si jucaus care imi umplea inima de bucurie.
Ma umflam si retineam foarte multa apa. Atunci doctorita la care mergeam la Medsana m-a trimis la endocrinolog ca nu cumva sa sufar de hipotiroidie.
Am urmat sfatul, am facut ecografie si mi s-a depistat un mic nodul. Fara sa se mai faca alte investigatii mi s-a recomandat urgent trecerea pe medicatie cu eutirox.
Am plecat linistita in Italia si nu pot uita acea zi in care sotul meu m-a grabit sa prindem trenul in Roma. Simteam ca nu pot respira. Mersesem foarte mult pe jos, am fost sa vizitez o prietena... timpul s-a scurs si riscam sa pierdem timpul. Am alergat usor si ...exact cind am pus piciorul pe scara ..a plecat trenul din statie. M-am asezat abia respirand pe scaun si am simtit mici intepaturi … Pentru prima oara am simtit o frica imensa. Iar acum ma gindesc cu disperare daca nu cumva a fost vina mea….
Ajunsesem in 18 saptamini si totul parea in regula. Vomitam dimineata dupa eutirox si uneori simteam ca ma sufoc. Eram mereu trista si plingeam din orice.
Incepusem sa-l simt pe Mateo cum misca si asta ma linistea.
Problemele cu sotul ma deprimau si eram apatica, dormeam foarte mult, ma plimbam si imi faceam vise pentru mine si Mateo. Era frig in casa unde stateam la socri si imi doream sa ajung cit mai repede acasa.
Cand am plecat spre casa a fost ca o usurare... abia asteptam sa ajung. Pe 8 ianuarie 2006 am vazut o mica singerare si am intrat in panica. Am mers la primul spital care mi-a venit in minte, fiind simbata.... la Medsana nu era doctorita si numar de mobil nu mi-l lasase pentru ca nu considera necesar. Unde sa ma duc? Eram in panica.. Am ajuns la Filantropia. M-a consultat o doctorita care era de servici. A facut ecografia si era totul in regula, printre lacrimi am inteles ca Mateo era bine. Dar... "daca va doare burtica veniti urgent sa va internati!" atunci am inteles ca este ceva in neregula.... dar nimeni nu imi spunea nimic...
Am ajuns acasa si noaptea au inceput durerile.... M-am intors la acelasi spital nestiind ce ma asteapta, neconcepand ca exista asa ceva!
M-a consultat din nou medicul de garda si am ajuns intr-un salon cu 8 paturi. Ma durea tot si nu puteam vorbi. Nu puteam sa pling, nu puteam sa cer nimic .... eram pierduta in mine.. nu mai gindeam.. am incercat sa adorm. In salon cu mine erau alte femei cu probleme ale sarcinii dar nici una din ele nu parea trista sau ingrijorata. Am incercat sa-mi fac curaj vorbin cu ele. Doctorita care m-a consultat a ajuns abia la 11 dimineata si m-a asigurat ca daca va fi necesar imi va face "serclaj"... eram ca si hipnotizata asteptand sa se intample ceva.. nu ma mai deranja nici wc-ul insalubru din spital si faptul ca mergeam atat de mult pana acolo, unde era un geam spart si era frig.. ca nu existau medicamente si sotul meu a mers sa imi cumpere "progesteron" ..
Mi s-a pus o perfuzie cu calmante si sedative, nu stiu exact ce era dar stiu ca ma simteam de parca as fi fost drogata..., nici nu mai vedeam clar, imi pierdusem puterea si ma simteam pierduta, nu gaseam nici un ajutor, nici o persoana care sa ma linisteasca sau sa imi spuna o vorba buna. Sotul meu era acasa, dupa ce a adus medicamentele, a plecat... Sotia tatului meu, mi-a adus o perna si mincare si a plecat si ea.. trista.
Iar eu eram atat de singura, imi doream o minune, dar ..
La un moment dat am simtit ca imi vine sa fac pipi, nu mai suportam nici o perfuzie, asa ca am scos-o si am pornit catre toaleta..
Nu imi amintesc cum am reusit sa fac pipi, stiu doar ca ma tineam de pereti si eram plina de singe.
Am ajuns foarte greu pana la salon, pe hol nu era nimeni.
Fetele din salon s-au speriat si au chemat medicii de garda.
Am ajuns pe pat si stringeam perna in brate de durere si nu vroiam sa mai ma misc de acolo. Imi doream sa dau timpul inapoi si sa pot fi in alt loc. Nu puteam vorbi pentru ca sedativele imi amortisera limba. Of Doamne era cumplit! Nu poti crede prin ce am trecut!
M-am simtit luata pe sus si dusa in sala de opratii. Nu am simtit nici o durere fizica atat de mare era suferinta mea. Nu puteam plinge.
Mi l-au luat pe Mateo, erau voci, era multa lumina ... si cineva m-a intrebat "daca il vreau" "am zis nu...cum as putea?" "atunci semneaza"... nu mai stiu nimic..
M-am trezit in alt salon si am cautat cu disperare telefonul. Imi tremurau miinile si nu puteam forma numarul sotului meu. Am apelat ultimul numar care era el lui, era noapte nu stiu cat era ora, stiu ca l-am trezit, dar nu puteam articula cuvintele.. au fost cele mai grele cuvinte pronuntate vreodata "l-am pierdut"
M-au lasat in acel pat plina de singe pina dimineata. Nu aveau vata. A fost mai mult decat inuman. Eram lucida, rece, cu privirea pierduta. Mi-am sunat prietena, pe Ana, care a venit sa ma vada. Am cautat sa ajung sa imi iau lucrurile si sa plec. Am coborat la celalalt etaj si intre timp pe foaia mea de externare trecusera "a fugit".
Doamne, un balamuc.. in acel spital, nu stiam cum sa plec mai repede.
Am ajuns acasa si am plins in continuu zile intregi.
Ma sunau prietenii sa ma intrebe cind nasc. Nu ma mai incapeau hainele. Aveam sanii umflati si au regresat foarte greu. Am fost la Euroclinic cautand un raspuns "de ce?"
Nimeni nu stia ce sa imi spuna. La Filantropia mi s-a spus "astrele" cum e posibil?
Treceam printr-un cosmar care nu se mai termina. Mi-am facut analize si analize... si intr-un final un doctor a stiut sa-mi spuna ce s-a intamplat.
Nu aveam hipotiroidie. Am luat eutirox degeaba . Corpul meu a respins sarcina. Deci eu sunt unica vinovata de tot ceea ce s-a intamplat. Am crezut in doctori si nu am cautat sa ma ingrijesc suficient.
Am suferit cumplit. Nici acum dupa 2 ani nu pot vedea femei care nasc. Ma simt inchisa ca intr-o carapace si nu pot face nimic. In urma cu un an am divortat, era imposibil sa mai continuam fiecare avea viata lui, iar eu eram singura in doi. Am trait drama dupa drama.
Uneori ma intreb de unde am atata putere, de unde mai gasesc optimism si cum pot inca sa sper la un nou inceput. Ma rog si sper ca voi intalni omul potrivit si ca voi avea si eu puiul meu.
Am scris toate aceste lucruri asa cum le-am simtit cu speranta ca voi, cei care le cititi sa invatati ceva din asta. Poate ca asa a vrut Dumnezeu, poate ca a fost o lectie de viata? Poate ca e viata insasi, cu bune si cu rele. Poate ca este destinul.

Pentru comentarii sau sugestii pe tema acestui material , ori daca ati trecut prin situatii similare si credeti ca ele trebuie cunoscute si reclamate autoritatilor si Justitiei, va invit sa imi scrieti la adresa iulian.urban@gmail.com

foto:www.az-sumiswald.ch